O poveste despre sisteme care cedeaza, despre pierderea ascunsa pe care nimeni nu o masoara si despre energia care te tine in picioare cand totul se prabuseste in jurul tau.
La 14:58, mama mea a primit de la iPhone-ul meu un mesaj pe care nu il trimisesem eu.
S.O.S. accident detectat. Adina D a apelat serviciile de urgenta din aceasta localizare aproximativa dupa ce iPhone-ul a detectat un accident.
Eu vorbeam cu 112 in acelasi timp. Operatorul ma intreba in ce localitate ma aflu.
Eu vedeam pe Waze: 2 km pana la autostrada.
Veneam din Oradea. Eram pe un drum pe care nu il stiam. Cu capul lovit de volan. In soc.
Cineva ma lovise din spate pe linie continua. Impactul m-a aruncat inainte, spre un TIR. Am franat instinctiv. Am oprit masina la centimetri de el.
Masina sunase deja singura la 112 prin sistemul eCall. iPhone-ul trimisese SOS la mama. Doua sisteme au reactionat automat.
Eu abia imi reveneam.
Prima decizie imposibila nu a fost la volan.
A fost cu politistul care m-a intrebat daca sa cheme salvarea.
Ma durea capul si piciorul. Eram in stare de soc. Fara urme vizibile, adrenalina masca totul.
Politistul mi-a explicat: daca vine salvarea, se deschide dosar de vatamare corporala. Ambii soferi raman fara permis pana la rezolvarea dosarului, indiferent de vina. Pot circula doar in Romania, cu dovada.
Eu, cel nevinovat. Eu care am Chisinau marti. Bulgaria saptamana viitoare. Clienti care si-au pus agenda pe prezenta mea.
Sistemul nu te pedepseste pentru ca esti vinovat. Te pedepseste pentru ca ai fost implicat.
Am ales sa nu chem salvarea.
Nu stiu daca am ales corect. Dorm cu intrebarea asta.
Apoi a inceput pierderea ascunsa in stare pura.
La 15:10 am anuntat-o pe colega mea. La 15:15 ea suna deja furnizorul de flota sa solicite platforma si masina de schimb.
Platforma a venit. Masina de schimb nu.
Omul de pe platforma mi-a spus ca nu are nicio solicitare pentru masina de schimb. Am sunat eu, din mers, din platforma care ma ducea prin Cluj spre service-ul Toyota. O ora de drum.
La service, acelasi raspuns: nu avem nicio solicitare. Nu putem primi masina.
Era vineri dupa-amiaza.
Daca ati lucrat vreodata intr-o organizatie mare, stiti ce inseamna asta. Mintea umana intrase deja in modul de weekend. Dosarele se inchid mental cu cateva ore inainte de ora oficiala. Urgentele devin incomode. Procedurile devin scut.
Eu eram singura in parcare, asteptand sa ajung acasa. Fara sa stiu cand. Fara sa stiu cum.
17 apeluri telefonice intre Romania si Austria.
Acelasi raspuns de fiecare data: urmati procedura.
La un moment dat cineva a ridicat vocea la mine. Mi-a spus sa respect procedura. Procedura pe care o urmasisem deja de nenumarate ori. Din platforma. Din parcare. Cu capul lovit. In soc. Intr-o parcare din Cluj, vineri dupa-amiaza, in timp ce toata lumea se indrepta spre casa.
Si stiti ce am facut?
Am tipat si eu.
Nu sunt robot. Sunt om.
Dar dupa ce am tipat, m-am resetat. Am continuat. Am refuzat sa iau decizii care nu imi apartineau. Am escaladat. Am cerut totul in scris. Am documentat fiecare apel, fiecare ora, fiecare blocare.
La 20:00 am primit masina de schimb.
La 00:00 am ajuns acasa in Brasov.
9 ore de la impact pana acasa.
Acum vorbeste detectivul industrial din mine.
10 ani de fabrici evaluate. Sute de audituri Kaizen. Am invatat sa vad pierderea acolo unde altii vad normalitate.
Furnizorul meu de flota promitea pe site ca trateaza direct cererile soferilor pentru a salva timp si ca soferii nu sunt niciodata singuri.
Realitatea: 9 ore de energie mentala si emotionala consumate de mine pentru a compensa un sistem care ar fi trebuit sa functioneze automat. Energie care nu apare in niciun raport. Pierdere pe care nimeni nu o masoara si nimeni nu o compenseaza.
In fabrica o numim muda. Pierdere pura.
Cand un sistem pune sarcina rezolvarii urgentelor pe umerii celui aflat in criza, sistemul are o pierdere ascunsa masiva. Nu conteaza cate proceduri are. Cate numere de telefon. Cate birouri in cate tari.
Daca la capatul a 17 apeluri raspunsul este tot urmati procedura, procedura este problema.
Si acum reflectia care ma intereseaza cel mai mult.
A doua zi dimineata m-am intrebat: am intrat in masculin vineri?
Partial da. Am activat modul de supravietuire: claritate, documentare, escaladare, refuz sa cedez.
Dar nu am pierdut femininul.
Am tipat si recunosc asta public.
Am sunat mama. Am sunat sora.
Dimineata m-am intrebat daca am procedat bine.
Acum nu caut razbunare. Caut lectia.
Aceasta este energia Kaizen Feminina in criza.
Nu esti imuna la emotie. Esti capabila sa treci prin ea si sa continui procesul.
Masculinul rezolva. Femininul integreaza. Kaizen le imbina pe amandoua.
Intrebarea pentru tine.
Cand sistemul cedeaza si toata sarcina cade pe tine, cum reactionezi?
Intri in masculin pur si tai tot?
Cedezi emotiei si te blochezi?
Sau gasesti acel spatiu ingust in care poti si simti si actiona in acelasi timp?
Aceea e energia Kaizen Feminina.
Eu inca o exersez.
Vineri am trecut testul. Abia.
Si am invatat ceva pe care nicio fabrica nu mi l-a predat.
In criza, nu vezi cat de bun e sistemul.
Vezi cat de mult trebuie sa compensezi tu pentru el.
P.S. Daca si tu ai trait o situatie in care sistemul a cedat si tu ai ramas cu tot, scrie-mi in comentarii. Pierderea ascunsa nu e doar in fabrici.
Environmental Engineer | Integrated Management Systems Auditor | Industrial Hygiene Optimization Specialist&Kaizen @ Tork – Essity
